CCR: Prelungirea automată a sechestrului ANAF până la finalul cercetării penale, neconstituțională

Excepția de neconstituționalitate vizează articolul 213, alineatul (8) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin Ordonanța Guvernului 30/2017:

„În situația în care au fost instituite măsuri asigurătorii și au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii subzistă până la data soluționării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanța de judecată. După comunicarea soluției date de către organele de urmărire penală sau hotărârii judecătorești, în cazul în care măsurile asigurătorii instituite de către organul fiscal competent nu se transformă în măsuri executorii potrivit legii, acestea se ridică de către organul care le-a dispus”.

Motivarea apărării firmei Miadi S.R.L a criticat prevederile legale și a arătat ca fiind nelegală prelungirea automată fără că eventualele măsurii asiguratorii să fie dispuse, separat, de procuror.

„În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia arată, în esentă, că prevederile legale criticate sunt neclare, lipsite de previzibilitate și lasă loc arbitrariului organelor fiscale. Acestea permit organului fiscal să nu mai dispună ridicarea măsurii asiguratorii dacă a formulat sesizare penală, insă, fără a face vreo referire la menținerea în continuare a obligativitătii organului fiscal de a emite titlul de creantă. Or, în lipsă titlului de creantă-act administrativ împotrivă căruia dispozițiile legale permit contribuabilului să urmeze calea administrativă de contestare și, ulterior, de sesizare a instanței de judecată-contribuabilul nu are deschisă calea legală de a accede la justiție.”

Judecătorii Curții au constatat că există „o nepermisă confuzie” între procedura administrativ-fiscală și cea penală.

„Curtea constată că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală și cea penală, fiecare dintre acestea având, însă, o reglementare bine determinată. Această interferență între cele două proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale și menținerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecința excluderii analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanța judecătorească în funcție de datele cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă valențele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile procesuale, cum sunt și cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare”, conform motivării CCR.

Curtea mai arată că legiuitorul nu are competența, în timpul procesului penal, „să substituie acțiunea organelor judiciare în ceea ce privește dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale”.

„Curtea observă că, în situația dată, organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă ca un organ de constatare în sensul art.61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, constituie un act de sesizare al organelor de urmărire penală, conform art.61 alin.(5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa actului procesual corespunzător emis
de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de constatare în cadrul unei proceduri premergătorare începerii procesului penal subzistă, pe tot parcursul acestuia, înseamnă că s-ar recunoaște competența organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc desfășurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competența ca, în cursul procesului penal, să substituie acțiunea organelor judiciare în ceea ce privește dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor fiscale”, conform deciziei CCR.

Judecătorii transmit că legiuitorul poate stabili ca luarea măsurilor asigurătorii să fie obligatorie pentru anumite categorii de infracțiuni, însă dispunerea acestora se realizează de procuror în cursul procesului penal, și nu de organele fiscale în procedură administrativă cu menținerea valabilității lor pe parcursul procesului penal.

„Totodată, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condițiile sesizării organelor de urmărire penală, așadar în condițiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să își mențină de jure valabilitatea pe un interval temporal scurt și tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia
dacă dispune sau nu măsuri asigurătorii în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei”, conform sursei citate.

CCR susține că legiuitorul trebuie să identifice „mecanismele procedurale adecvate prin care să fie respectate exigențele statului de drept care impun adoptarea unui cadru legislativ integrat de natură să permită aplicarea efectivă și eficientă a dispozițiilor legale, astfel încât drepturile și/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice și iluzorii”.

Judecătorii Curții au admis, în unanimitate, excepția de neconstituționalitate imputată de firma bucureșteană.